Zîna cea Bună

Nǐ hǎo!

Se făcea că era duminică dis-de-dimineaţă şi că, după o noapte pe tren, tocmai ajunsesem la autogara din Suífēnhé, unde urma să iau autobuzul ca să trec graniţa din China în Rusia.
Un bilet costa echivalentul a vreo 20 de euro, o tîlhărie de-a dreptul, dar cum alte opţiuni nu erau...

Problema nu era însă preţul, ci surpriza că autogara era plină de baloţi pe care micii afacerişti de frontieră tocmai vroiau să-i treacă în Rusia.
Şi pentru asta cumpăraseră toate biletele, la toate autobuzele din duminica aia. Moment tare delicat şi complicat.

Ei, şi tocmai cînd începusem să mă-mpac cu ideea unui sejur neplanificat şi nedorit de-o zi în Suífēnhé, deus ex machina, apare zîna mea cea bună.
Şi nu doar una, ci 3 (trei), pentru că, vorba neamţului, toate lucrurile bune sînt în număr de 3 (trei).

Trei zîne bune, douăzecişiceva de anişori fiecare, toate cu breton, toate rusoaice. Dasha, Olya şi Anya trebuiau să ajungă şi ele, musai, la Vladivostok în acea zi.
Şi zînele astea bune şi-au luat rolul de zîne bune în serios, şi m-au luat sub aripa lor ocrotitoare... apropo, zînele ăstea, bune, or fi avînd ele aripi?

Prin metode specifice şi după aşteptări chinuitoare au obţinut, cu mult sînge (a se citi 40 de euro biletul, şpaga inclusă), biletele mult dorite. Da' ce nu face omu' ca s-ajungă în Siberia.

M-au consiliat apoi la check-in-ul rucsacului (de loc simplu, prin droaia de baloţi, şi într-o instituţie unde toate afişele erau doar în chineză şi rusă), apoi la trecerea prin graniţa chinezească şi, în sfîrşit, la trecerea prin cea rusească.

După care a venit surpriza, zînele erau cu autoturismul, care le aştepta în parcarea din graniţa rusească.

Problema transportului la Vladivostok fiind deci rezolvată, am intrat într-un mic restaurant la graniţă ca să luăm prînzul.
Cum ruble n-aveam, şi-acolo încă nu se-auzise de plata cu cardul, au plătit mîndre..., ăăă, pardon, zînele şi partea mea.

Şi-apoi ne-am suit în maşină, voie bună, zînele ştiau cîteva cuvinte în engleză, ştiam şi eu vreo cîteva în rusă, în rest Google Translate să trăiască.

Pînă la un moment, cînd...
"Ion!"
"Da"
"Rumîinia i Rassia friends?"
"Da, or fi..." dau eu un răspuns evaziv.
"No, no, Rumîinia i Rassia love?"
"Ei, acuma chiar love n-o fi..."
"No, no, Rumîinia prizidient i Putin, Rassia prizidient, friends?"

Lucrurile erau clare, nu mai era loc de-ntors, aşa că am mărturisit, spăşit, că România era membră UE.
Ouch! nu ăsta era răspunsul aşteptat:
"Ivrapiski Saiuz? Rumîinia not friend!"

Nori negri se strîngeau de-asupra fragedei prietenii româno-ruse.

Pînă la urmă zînele, în înţelepciunea lor de zîne, au decis că nu contează:
"Ion, Dasha, Olya i Anya friends!"
Şi voia bună a continuat.

"Ion, e frig în România iarna?"
"Da, -5, -10"
Rîsete politicoase dinspre partea rusă:
"Aici -30, bîrrr, şuba, şapca :-)"

Şi-am ajuns, zînele locuiau într-un orăşel lîngă Vladivostok, m-au dus la un банкомат, ca să am şi eu rublele mele, apoi la avtovakzal, unde nu mai erau locuri la avtobuz, aşa că m-au suit într-un taxi.

La despărţire am vrut să le plătesc masa de la graniţă, dar au refuzat, şi au zis că fac ele cinste, pentru că sînt băiat bun. Asta mi-a căzut taaare bine, de mult nu a mai remarcat-o nimeni...

Iar Vladivostokul... Vladivostokul mi-a căzut şi el grozav de bine, după toată vînzolelala din China.
Plus că două lucruri îţi lovesc de la început retina, maşinile că au volanul pe dreapta (second-hand-uri japoneze) şi femeile... Şi nu neapărat în ordinea asta :-)

Morala

Povestea asta are şi o morală.
Zînele, ca orice resursă a unui proiect, trebuie folosite cu chibzuinţă.
La întoarcere, la graniţa mongolo-chineză era lacătul pus. Graniţa era închisă. Şi eu nu mai aveam nicio zînă bună la-ndemînă.
Aşa că am petrecut o zi şi-o noapte în Zamyn-Üüd, un orăşel prăfuit de graniţă pe lîngă care Ghimbavul este o supermetropolă hiperturistică.
Se pare că există, totuşi, un număr limitat de zîne bune alocat pe călătorie :-)